Noblețe și demnitate, bune maniere, emoții estetice și educație aristocrată, generozitate și cumpătare, severitate, clemență și reguli nescrise.
În esenţă, o lecţie de viaţă guvernată de firescul bunului-simţ.
Fii manierat! • Şi vesel! • Învaţă să pierzi! • Ocoleşte filistinul! • Căsătoreşte-te cu omul potrivit! • Vorbeşte limpede! • Conversează! • Îmbracă-te corect! • Gândeşte drept!
Dar tot ce contează, în cele din urmă, este să nu-ţi doreşti să te deosebeşti prea tare de ceilalţi, prin vestimentaţie. Poţi atrage atenţia cel mult prin ţinuta perfect asortată, ca un cameleon fericit doar atunci când reuşeşte să ajungă la aceeaşi nuanţă de verde cu aceea a frunzei pe care s-a aşezat.
Copiii învaţă limbile străine [...] tot de la bone sau de la filles d´au-pair. Fie o miss englezoaică sau o gouvernante franţuzoaică, întotdeauna numai femei, sunt aduse în casă nu doar ca să-i supravegheze, ci şi ca să-i înveţe o limbă străină. Copiii de nobili învaţă limba străină exclusiv de la vorbitori nativi. Nimănui nu i-ar trece prin minte să pună o bonă nemţoaică să le vorbească celor mici în engleză sau în franceză. Încetul cu încetul şi spaniola se impune ca limbă din categoria celor de ţinută, şi în primul rând utilă peste tot în lume. În pofida izolării în care trăiesc aristocraţii în castelele lor, copiii primesc educaţie cosmopolită.
De la sine înţeles, orice nobil, şi mai ales cel catolic, călătoreşte o dată în viaţă la Roma, străbate însetat toate muzeele, bisericile, Basilica di San Pietro şi Colosseumul, şi eventual nu lasă să-i scape nici Londra, nici Parisul. Cei impetuoşi ajung chiar şi până la New York sau Buenos Aires, mai ales în tinereţe, la vremea studiilor. Nu degeaba se cheamă acea perioadă a vieţii „anii de ucenicie şi de călătorie“. Şi nu are nimic de-a face cu un concediu. Nobilul o denumeşte călătorie de formare şi o preţuieşte nespus. Dar odată ce a luat în primire moştenirea şi întreaga povară, a întemeiat o familie şi au apărut primii copii, preferă să rămână acasă şi să urmeze calea cea dreaptă.
„Este vorba de şapca de baseball care, în afară de cozoroc, o structură din plastic în culorile de bază (roşu, albastru, verde), prezintă, la ceafă, un sistem de prindere cu arici care permite ajustarea în funcţie de diametrul capului: «o singură dimensiune pentru toţi.» Acest arici reprezintă simbolul hotărâtor al proletarului, umilind cumpărătorul, împovărându-l cu ceea ce altădată era datoria vânzătorului, de a avea la dispoziţie toate mărimile… Şi cât de des se implică direct proletarul, cu toată inima, în acest joc urât, punându-şi şapca invers, cu cozorocul la spate, aducând ariciul pe frunte, să fie cât mai vizibil. Mândru în sinea lui de obiectul de preţ, o-mărime-pentru-toţi, dorind să dezvăluie tuturor secretul şepcii şi al superiorităţii pe care ea i-o conferă.” (Paul Fussell, Decelarea diferenţelor)
Din educaţia oricărui aristocrat face desigur parte şi cea muzicală. Nu există castel sau conac în care să crească micii nobili din care să nu auzi scârţâit de vioară sau arpegii sfâşietoare de pian. Nici nu mai e cazul să spunem că profesorul de vioară sau de pian vine personal să predea aceste ore. Şi nici vorbă ca progeniturile nobile să urmeze cursuri într-o – horribile dictu – şcoală publică de muzică!
